Anii 80 au fost extraordinari. Bine… noi, aici, în România, nu i-am simțit foarte plăcut, că doar se știe cum s-au terminat, dar o mare parte a lumii vestice s-a distrat masiv în perioada aia. Ca dovadă, moda anilor 80 revine periodic, iar tonurile pieselor de atunci se aud și azi pe radio, chiar dacă vorbim despre versiuni actualizate (dacă nu mă credeți, ascultați Radio Voces Campi și o să vă convingeți). Cu toate astea, n-a fost numai distracție, ci și muncă și o parte importantă a muncii a reprezentat-o eforturile semnificative de limitare a poluării, dar despre asta o să scriu mai jos. Până acolo, o să scriu mai mult despre ton.
Din punct de vedere nutrițional, tonul (peștele, căci despre el e vorba) este o sursă extraordinară de proteine de înaltă calitate, acizi grași esențiali pentru sănătatea creierului, inimii și sistemului circulator, seleniu benefic pentru sănătatea tiroidei și pentru întărirea sistemului imunitar, dar și vitamine precum D și B12. În plus, este și o sursă sustenabilă de hrană. Totuși, deși am pus tonul doar pe aspectele pozitive, trebuie să știi că există și un revers al medaliei: tonul (acum vorbim iar de pește) conține destul de mult mercur, un metal cu proprietăți neurotoxice care are numărul atomic 80 (ca să explic și titlul articolului).
Dacă te întrebi deja „cât mercur poate să fie în ton?”, iată și răspunsul: în comparație cu alte vietăți din ocean… destul de mult – între 0,126 și 0,689 de părți la un milion, în medie (conform estimării făcute de Administrația americană pentru Alimente și Medicamente, pe care o găsești aici). Sursa arată că nivelul de mercur din ton este echivalent cu cel al răpitorilor de talie mare, precum rechinul sau peștele sabie. E drept că unele specii de ton conțin mai puțin mercur, dar asta e mai puțin relevant pentru cei care consumă preponderent acest pește din conserve (unde se găsește de-a valma) și mai puțin în stare proaspătă. Totuși, pentru referință, o să-ți spun că specia cunoscută ca tonul galben (sau yellowfin) se presupune a fi cea mai „curată” și se mai găsesc și conserve care conțin doar această specie – verifică etichetele (!).
Contrar credinței populare care arată cu degetul înspre cutiile metalice în care este comercializat peștele, nu asta este sursa mercurului, ci un proces denumit bioacumulare. Mercurul anorganic, ajuns în mediu ca reziduu al proceselor industriale, este transformat într-o formă organică, denumită metilmercur, de către microorganismele care populează ecosistemele marine sau de către bacteriile din apă și din sedimentele depuse în ea. Elementul chimic este apoi consumat de către organismele acvatice mici care devin, la rândul lor, hrană pentru vietăți acvatice din ce în ce mai mari. Una dintre proprietățile principale ale mercurului este aceea că este absorbit de organisme într-un ritm mai rapid decât ritmul de metabolizare sau de excreție. Astfel, vietățile marine acumulează concentrații din ce în ce mai mari de mercur pe măsură ce avansăm pe lanțul trofic, în etajele superioare ale căruia descoperim… peștii răpitori.
Mercurul (sau, mai exact spus, metilmercurul) este atât de abundent în mediu încât se regăsește și în tonul pescuit tocmai în mijlocul oceanelor. Asta deși eliberarea de mercur în mediu a fost redusă drastic în ultimii 50 de ani. Un studiu din 2024 chiar a evidențiat, de exemplu, faptul că nivelul de mercur regăsit în tonul pescuit acum este neschimbat comparativ cu cel din anii 70, când au debutat procesele de diminuare a poluării cu acest metal periculos. Acest studiu confirmă persistența mercurului în mediu, în ciuda eforturilor făcute de-a lungul timpului și este un argument puternic în favoarea continuării acestor eforturi așa încât ele să și conteze pentru generațiile viitoare.
Acum nu vreau să te sperii, pentru că nu e cazul. Vorbim despre cantități extrem de mici de mercur, dar care, după cum am explicat mai sus, se pot acumula în timp, pentru că nu se elimină cu ușurință. Acumularea însă presupune consumul de cantități mari pe perioade lungi de timp. În cazul, repet, foarte puțin probabil, al intoxicării cu metilmercur, având în vedere că este o neurotoxină, vorbim despre probleme de natură neurologică ce pot include tulburări ale vederii periferice, senzația de amorțeală ușoară a extremităților (mâini, picioare, limbă), probleme de coordonare motorie, tulburări de vorbire sau de auz și slăbire a tonusului muscular. Ca să dai vina pe ton pentru toate acestea însă, ar trebui să consumi cantități foarte mari pentru perioade lungi de timp.
Autoritatea pentru Alimente și Medicamente a SUA (F.D.A.) spune că un adult poate consuma, fără nicio problemă, 2 – 3 conserve pe săptămână, atâta vreme cât această cantitate este destul de sigură și pentru copii sau femei însărcinate. Unele studii în domeniu au estimat că un adult ar trebui să consume cam 25 de conserve de ton (a 95 de grame fiecare) pe parcursul unei săptămâni înainte să înceapă să prezinte un risc semnificativ de intoxicare. Cred că e puțin probabil ca cineva să mănânce atâta ton, deși e unul dintre cele mai accesibile alimente, în special pentru persoane cu venituri mici.
De acum știi că poți mânca liniștit, din când în când, câte o conservă de ton (sau orice alt pește marin) fără să riști cine știe ce. Eu mărturisesc că am scris atât de mult despre ton, încât următorul lucru pe care-l fac e un sandviș cu ton și multă zeamă de lămâie!
Lasă un răspuns