Un studiu efectuat pe creierul șoriceilor de laborator a identificat procesele neurologice care se petrec în creier la ora mesei și au împărțit aceste procese în 4 faze distincte. Parcurgerea acestor faze asigură ființa înfometată că nu mănâncă prea mult sau prea puțin. E drept că cercetarea nu specifică răspicat procesele psihologice care definesc actul servirii mesei, însă descoperirea conturează o sinergie complexă între recompense și inhibiții, începând de la primul dumicat gustos pe care-l îndeși în gură cu poftă și până la ultimul deget lins după ce-ai golit farfuria. Această descoperire este foarte importantă, pentru că ar putea să ne ofere mai multe informații despre tulburările de alimentație și despre eventuale tratamente pentru acestea.
Studiul reprezintă munca unei echipe de cercetători germani de la Universitățile Erlangen-Nüremberg (FAU) și Köln, care au urmărit activitatea neuronală din hipotalamusul lateral al animăluțelor de laborator. Această zonă cerebrală joacă un rol central în reglarea comportamentelor înnăscute legate de hrănire, explorare și socializare atât la șoricei, cât și la oameni. Echipa de cercetare a identificat 4 seturi distincte de neuroni care reacționează în lanț pentru a exercita funcțiile de reglare a apetitului și de semnalare a stării de sațietate.
Alexey Ponomarerko, neurocercetător și membru al echipei FAU, spune că „atunci când mâncăm, trecem rapid de la ceea ce numim comportament de apetit la comportamentul de consum. În acest moment, știm destul de puțin despre modul în care creierul controlează comportamentul de consum. Ca durată, acesta nu ar trebui să fie nici prea lung, dar nici prea scurt, așa încât să asimilăm cantitatea de energie potrivită”.
Pentru a identifica neuronii activi în fiecare dintre faze și durata activității acestora, cercetătorii au folosit algoritmi de inteligență artificială care au analizat activitatea cerebrală înregistrată cu ajutorul unor electrozi implantați în creierul șoriceilor de laborator. Astfel, au fost identificați neuroni cheie din zona hipotalamusului lateral, care lucrau împreună la intensități ce variau în funcție de fazele de alimentație pe care le traversa „posesorul” lor. Ponomarenko a mai precizat că „acum putem să demonstrăm că neuronii implicați în procesele de hrănire comunică între ei pe frecvențe identice. Asta îi diferențiază de neuronii asociați cu alte activități, precum explorarea mediului înconjurător sau interacțiunea socială, care folosesc alte canale de comunicare”.
Hrănirea implică o varietate de senzații și indicii, care combină starea de bine (cea care ne îmbie să continuăm să mâncăm) cu cea de sațietate. Nu este încă suficient de clar care dintre indicii stimulează diferitele grupe de neuroni implicați în procesele de hrănire, însă cercetătorii au descoperit că neuronii respectivi colectează și transmit informații despre capacitatea stomacului, nivelul glicemiei și fluctuațiile secreției de hormoni care declanșează foamea.
În continuarea acestei descoperiri, cercetătorii vor să vadă dacă pot controla întregul proces prin metoda optogenetică (ce folosește fascicule luminoase pentru a controla nivelul de stimulare neuronală), sperând ca prin această metodă să descopere tratamente pentru tulburările de alimentație. „În trecut s-a realizat controlul comportamentelor șoriceilor prin manipulare optogenetică. Plănuim să testăm această tehnică și în cazul comportamentelor legate de hrănire” mai menționează Ponomarenko în articolul publicat în Journal of Neuroscience. De acum știi că oamenii de știință lucrează intens ca să descopere un mod de a te face să te oprești la timp din mâncat, însă asta nu te împiedică să încerci și singur, prin metoda clasică: o mișcare repetată a capului, de la stânga la dreapta și înapoi, pe care să o faci atunci când ți se oferă mâncare (în plus).
Lasă un răspuns